Ministerul Finanțelor, testul pe șoareci

Nu cred ca la Ministerul Finanțelor cineva citește din Eclesiatul – una dintre cele mai splendide meditații despre bizara noastră trecere prin viață, despre echilibrul care trebuie să ne îndrume pașii. Pentru că, dacă ar fi citit, ar fi știut că vorbitul are vremea lui și tăcerea are vremea ei.

Nu, la Ministerul Finanțelor se petrece de când lumea testul pe șoareci. Tehnocrat, netehnocrat, angajatul Finanțelor are această bucurie de a vedea cum reacționază șoarecele diabetic la cinci prăjituri cu frișcă și cireșe. Iar, pavlovian, șoarecul-contribuabil face spume la gură ori de câte ori i se pare că aude de mai multe taxe decât îl duce stomacul.

Ministerul Finanțelor are în sertar un proiect de ordonanță de urgență de modificare a Codului fiscal care, dacă ar fi aplicat, ar schimba fundamental relația dintre angajator și angajat în privința drepturilor salariale ale acestuia din urmă. Angajatorul ar urma să nu mai aibă nicio răspundere în privința taxei de pensie a angajatului, acesta, ca beneficiar, fiind singur responsabil financiar pentru viitorul lui.

„Nu va crește povara fiscală” se apără Anca Dragu, ministrul finanțelor, după ce ministerul ei a testat vreo 24 de ore reacția soarecelui-contribuabil la modificarea Codului fiscal – vreo 200 de articole din cele 500.

Rezolvă precizarea ministrului problema? Nici vorbă! Proiectul există. Și în multe privințe ceea ce scrie acolo chiar merita pus în discuție.

Între multe altele, proiectul arată că angajatorul nu va mai avea nicio sarcină fiscală legată de contribuția la sistemul de pensii a angajatului, această obligație urmând să revină celui care prestează o muncă. CAS-ul angajatului se va dubla, prin urmare, în vreme ce contribuția angajatorului se va duce la zero.

Nedreptate? Oh, da vor zice unii!

În realitate nu ar fi decât o clarificare a raporturilor de muncă. În România există această cutumă prea deseori păguboasă a negocierii salariului „net”. Omul vrea să vadă ce bani ia „în mână”. Dar abia bănuiește că și ce nu ia „în mână” adică impozitele plătite de angajator sunt tot banii lui.

Să fie clar: „patronul”, o companie sau o instituție în spatele căreia sunt niște proprietari/acționari, plătește toți banii, dar potrivit unui calcul simplu: mie ce-mi iese? Cine ia „în mână” 1.000 de lei ar trebui să știe că „patronul” plătește de fapt 1.800 de lei – 1.000 „în mână”, iar restul impozite. Aceasta este realitatea unui salariu de 1.000 de lei cash. În fapt însă întreaga sarcină fiscală este a angajatului, nu a angajatorului, acesta din urmă doar virează formal niște bani statului. Pentru că angajatorul nu vine cu bani de acasă; și „netul” și impozitele sunt obținute și plătite în urma muncii depuse de angajat. Când munca angajatului nu mai acoperă aceste obligații – „netul”, impozitele și un minim profit pentru angajator – angajatorul intră în faliment, iar angajatul în șomaj. E bine? Sigur că nu. Dar în România această realitate este nebăgată în seamă pur și simplu.

O trecere de jure a întregii poveri fiscale în privința pensiilor și a sănătății pe umerii angajatului nu face decât să consfințească legislativ situația de facto. Această corecție va muta negocierea salarială de la „net” la „brut”. Omul va fi conștient în mai mare măsură de banii lui. Patronul va putea mult mai greu sa ascundă faptul că nu-i plătește angajatului obligațiile către stat. Și abia în momentul în care va vedea cu ochii lui, lună de lună, că, de fapt, statul îi înghite 70-80% din câștigul „brut” el va zice: mai, da ia stai așa; pe ce cheltuiești tu banii mei de fapt, că șosele eu nu văd, spitale eu nu văd, metrou nou nu văd, trenuri mai bune nu văd!

De ce nu am aplaudat dacă aceste noi măsuri sunt spre clarificare, cum reiese de mai sus?

Pentru că, așa cum spune Eclesiastul, fiecare lucru de sub ceruri își are vremea lui. Iar să discuți despre majorări/schimbări de contribuții/taxe în debutul campaniei electorale, cu siguranță nu e „la vremea lui”. Este o catastrofă.

De ce aduci în discuție un asemenea subiect știind că este un dezastru pentru tine, că nu va fi acceptat niciodată în scurtul tău mandat, oricât de rezonabilă ar fi ideea și oricât de bun simț propunerea? Tu pentru cine joci de fapt? De ce îți sabotezi propriul guvern?

După ce testul glicemiei pe contribuabilul diabetic a eșuat, ministrul finanțelor ar vrea să uităm într-o clipă un proiect la care s-a lucrat luni de zile.

Degeaba. Finanțele au făcut deja un mare rău guvernului. Cu siguranță vor veni mutre tehnocratice să explice ca oamenii sunt proști, nu înțeleg mecanismul economiei, nu pricep cum e cu propria lor bunăstare. Ghinion! Guvernarea nu înseamnă cifrele Finanțelor. În spatele venitului la buget de 129 de miliarde de lei raportat de Finanțe la șapte luni sunt vreo 4,8 milioane de angajați cu contract, alți vreo patru milioane „ocupați” și câteva sute de mii de pensionari care plătesc contribuții la sănătate. În spatele cheltuielilor de 131 de miliarde de lei la șapte luni sunt cinci milioane de pensionari, câteva milioane de copii, 550.000 de șomeri. Când vii cu un proiect de asemenea anvergură, ei bine, acesta trebuie să aibă în spate o argumentație fără cusur. Nimic nu trebuie lăsat la voia întâmplării, nici un punct aiurea, nici o tușă de îndoială. Schimbi viața a 600.000 de companii și a cinci milioane de angajați, iar tu faci încă experiențe pe șoareci?

Populiștii și dezaxații au prins prada din zbor. Să vezi ce campanie electorala de aici încolo, de n-a văzut Parisul!

PNL care, măcar formal, ar trebui să susțină guvernul având în vedere că este creația președintelui Iohannis o vrea pe doamna Dragu în Parlament ca să o smotocească bine spre satisfacția vulgului. Cui îi mai pasă de adevăr? PSD va plusa pe ideea că a redus TVA și a majorat salariile în vreme ce oamenii lui Iohannis vor să-i îmbuibe pe patroni și să-i împovăreze pe bieții oameni simpli.

Este ce au făcut Finanțele doar prostie? Nici nu mai are importanță. Fiecare pasăre pe limba iei piere.